O bucată de "mă doare-n cot"

Ninge'n sufletele noastre aşa cum nici iernile cele mai crunte n-au văzut vreodată..

Printre bagajele înghesuite în strâmtul vagon de tren (cutiuţa dreptunghiulară cu podea poleită în coji de seminţe şi soundtrack de excepţie ce ţine, în 90% din cazuri, de gutză, a-ce-me şi alţi astfel de) îmi fac şi eu intrarea, încercând să îmi dau seama ce rost mai are ca pe biletul super fancy, de hârtie lucioasă, să mai scrie şi numărul locului, dacă pe individul-cu-telefon-cu-mega-picsel îl doare la pulă, ca el merge cu naşul, pe porţiunea mea de muşama. Până'n Constanţa mai sunt vreo 12 ore, nu-i mult... E fix cât e nevoie pentru un om normal să înceapă blestemul porturilor infraroşu prin care se face schimb de manele. Oare astea iradiază? Dă-le dracu', sunt fumător, ce-i cu gândurile astea..
Să revenim in prezent.
Pe la voi mai ninge? Pe la mine, nu..
Puţin răcit. Puţin deprimat. Puţin pus pe gânduri. Îmi miros mâinile a ţigară..

M-a prins noaptea pe o străduţă din Iaşiul ăsta. O noapte lugubră, în care copacii îşi încleştau crengile într-un negru de neinvins, vântul îmi suna a moartea palatului de cleştar în care-mi păstram naivitatea şi iubirea, luna tremura de un nor pierdut, noroiul era cleios şi încăpătânat, şi eu, eu, într-un contrast stupid, fredonam Sleeping Satellite. No, sir. I'm just an englishman in New York. Or, should I say, an alien trapped in the roots of humanity.

.. vântul ne invaţă multe.. ne invaţă că ţigările se pot stinge, fără scrumiere şi degete bătătorite de prostie.. mai ales atunci când umezeala ne intră în oase, şi ne obligă să uităm orice zeitate în care am crezut vreodată. A propos de ţigări, am ajuns la concluzia ca ţigările se aseamănă, oarecum, cu facultatea. Ţigările le fumezi, dar niciodată nu ştii de la ce ai să mori, de fapt.. Aşa e şi cu facultatea.. O faci, da' nu prea ştii la ce tonetă te apuci de vândut dupa aia..

Dumnezeu nu există. Dumnezeu e doar un prieten imaginar, căutat de fraieri care n-au pe umărul cui plânge. Şi eu sunt printre ei.. şi eu caut un prieten din ăsta, pe umărul caruia sa plâng. Da' soarta a facut să nu-l caut sub numele de Dumnezeu. Păi ce, Dumnezeu are umeri? Dumnezeu e perfect. Dar perfecţiunea nu există. Cum, există? Bun, şi.. e portată in conştiinta unei fiinte raţionale? Păi şi deciziile luate de fiinţa aia sunt tot perfecte? Ei, cum dracu'? Cine a auzit vreodată de o decizie perfectă? Doamne fereşte..

De fiecare dată când mă sună cineva, pot bate la pariu că are nevoie de ceva. "Alo, măi Victor, auzi, zi şi mie, ce dracu' fac, că a aparut pe ecran o chestie, zice "aneibăl tu seiv fail", ce-i dau?" .. na.. nu ştiu.. dă-i la .. Chiar sunt plăcut surprins când cineva mă sună doar ca să mă intrebe ce mai fac, ce mai face maică-mea, cine mi-a mai murit, ca să îl bage la lista cu înjurături despre decedaţi.. nu ştiu.. ceva de genul asta să fie, oricum..

Merge pe stradă. Din spate, îl strigă unu’ : “ uei.. alo.. uei pulă.. mă, futu-ţi morţii mă-tii!” .. Măreşte ritmul, se preface că plouă, consideră ca în spate nu e nimic, că de fapt e o linişte infernală, şi se roagă să nu-şi ia una dupa cap.

Aşa ne exersăm indiferenţa. OK, nu zic că normal ar fi sa ne întoarcem şi să ne luăm la pumni cu Mitică ăla. Doar că a ne face ca plouă e echivalent cu a ne repeta in spatelor culiselor rolul de fiinţe inteligente.. pentru că, zic eu, indiferenţa e semn de inteligenţă. Fără indiferenţă, ne putem lua multe după cap..

Era un site, până recent, http://www.ogrish.com/ . Acum se redirecţionează spre un news feed. Sau ceva de genul ăsta. Ce apărea acolo, era de-a dreptul dezgustător, pentru mulţi. Execuţii necenzurate, auto-mutilări, accidente auto şi lista poate continua. Ce naşpa, nu? Mda.. dar câta vreme se dă pe Antena 1 înregistrarea căderii unui sinucigaş de la etajul 8, cenzurată, nu e nimeni deranjat. Păi, dom’le, tu crezi că omul ăla a cazut ca o pană, pe jos? Că în spatele pătrăţelelor alea negre şi a cadrelor pixelate, nu-s organe interne facute zob şi bucăţi de creier împrăştiate? Şi eu pot asculta cum cineva vorbeşte despre un tembel, cum omoară un câine, fără să clipesc prea mult din ochi şi fără o imagine prea conturată în minte. Dar în clipa în care chiar văd asta, mi se cam întoarce stomacul şi ţin neapărat să-i bag ăluia o greblă in burtă.
Ce naşpa e în Irak.. plouă rar, e plin de nisip, tipele nu-s aşa bune.. A, da, era să uit. Mor oamenii pe capete. De ce? Nu ştiu. Poate pentru că e plin de bolnavi care fac din astea.. http://www.thewe.cc/contents/more/archive/circus_torture.html#this_is_real

Realitatea ne-o facem noi, indiferent de ce zic ceilalţi.. Ne poate izbi orice, oricât de tare, putem şti cauza şi efectul pe de rost, dacă nu ne convine, ne vom trage de mânecă şi fermoar – până-n gât, dacă e posibil- şi vom spune ca nu s-a întâmplat nimic. Din când în când ne trezim din hibernarea gândirii, vedem scris pe pachetul de tigări că „fumatul poate ucide”, ne agăţăm cu lejeritate de „poate” şi ne vedem de somn mai departe. Şi, odată la imens de mult timp, suntem strânşi cu menghina şi obligaţi să deschidem ochii.. şi atunci ne purtăm ca într-o beţie groaznică, când le promitem celor din jur, care aşteaptă să ne trezim, că la trei ne ridicăm..

Unu..

Doi..

Doi şi'un pic..

Doi şi un sfert..

Doi şi jumătate..

Doi şi cinci miliardimi-unu..

Doi şi cinci miliardimi-doi..